În ape adânci

Titlu original: Into the Water

Autor: Paula Hawkins

Data aparitiei: 2017

Nr. de pagini: 432

Nota: 8,5/10

POSIBILE SPOILERE!!!

Dacă această carte ar fi fost un om, probabil ar fi fost una dintre cunoștințele mele: interesantă la început, cu mult potențial și care, într-un final, reușește să mă dezamăgească.

Nu cred că există mod mai simplu și mai logic de a descrie ce cred despre cartea asta. Și poate de aceea sunt și puțin agasată.

A început bine. O femeie se întoarce în orășelul natal pentru a-și identifica sora moartă, găsită într-un râu poreclit “Bulboana Înecaților”. Totu-i interesant până aici. Limbaj comun, lejer, ușor de urmărit + acel mic prolog care descrie moartea asemănătoare a unei alte fete. Potențialul e acolo. În fine, încep descrierile, apar mai multe personaje, mai multe puncte de vedere asupra acelorași evenimente, ești dat peste cap de multitudinea de nume și uiți care-i care , ți se face milă de victimă, iar cartea te ține în priză. Apar flash-back-urile din copilăria de căcat a protagonistei, afli că sor-sa fusese de tot rahatul de fapt, începi s-o urăști și totuși cartea devine din ce în ce mai interesantă. Ca la oricare thriller îți muncești creierii să îți dai seama ce se întâmplase de fapt, înaintea personajelor, devii un micuț Sherlock Holmes aflat înaintea firului narativ. Afli mai multe detalii (pe care nu le dau aici deoarece am zis că o să ofer minimum de spoilere), ți se dau peste cap niște păreri, ai ajuns în punctul culminant al poveștii, tragi tare în ultimele capitole să vezi dacă ai avut dreptate sau nu.

Apoi din trei linii de dialog se află adevărul, iar tot conflictul e rezolvat. Brusc. Crud. Și te simți de parcă pluteai lin pe apă (hehe vats prinz???)și apoi te-a stropit cineva. Zici că autoarea s-a plictisit de atâtea detalii și-și dă povestea pe speed-up, ca-n Sims. Misterul este descurcat în câteva rânduri și apoi, de parcă realizează că s-a pripit, trântește fix în ultimele propoziții ale cărții o răsturnare de situație, dându-și seama că o asemenea idee bună nu merită să aibă un final banal.

Și apoi gata. Cartea se termină.

Nu am citit (deși se află pe raftul meu de ani buni) “Fata din tren”, așa că nu știam la ce să mă aștept. Și totuși, nu am putut să nu observ lipsa aceasta de consecvență în firul narativ, încheiat mult prea repede.

Dar n-am de când să bat apa-n piuă prea mult timp asupra subiectului. În definitiv, acestea sunt niste liste cu lucrurile care mi-au plăcut (pentru că au fost și din acelea) și cele care nu.

Ce mi-a plăcut:

  • ideea. Existența unui orășel în care se află un loc poreclit astfel și în care sfârșește subit chiar cea care se documenta despre el, este oricum, dar nu plictisitoare.
  • pluriperspectivismul. Asta a fost, poate, una dintre cele mai bune părți ale cărții: faptul că realitatea a fost prezentată din prisma tuturor personajelor implicate, oferind o imagine amplă asupra situației. Potrivit pentru un astfel de roman.

Ce nu mi-a placut:

  • Nel Abbot. Nu cred că m-a mai scos asa de tare din minți un personaj, nu de la “Ion” încoace, cel putin. Flash-back-urile lui Jules în care îi prezintă atitudinea disprețuitoare față de ea sunt pur și simplu dureroase și frustrante.
  • și, bineînțeles, finalul. Grăbit. Sec. Pus de dragul de a încheia treaba. Cam la fel cum îmi fac eu eseurile pentru școală.

Sau cum e finalul recenziei asta.

Advertisements

Hai că poate nu a fost atât de rău 

Văd de câteva zile încoace o grămadă de postări și articole despre cât de căcat a fost 2016 și cum toată lumea abia așteaptă să plece pentru că deja au ei lista full pentru noul an cu ceea ce doresc să facă, chestia aia de e la moda de câțiva ani “new  year, new me”. Și după cum se vede, nu m-am putut abține să nu imi spun și eu părerea despre frumușelul ăsta de an.  Că doar am blog și dacă nu aberez aici, atunci unde?

Pe scurt, eu nu urăsc acest an ce mai are câteva ore și își dă duhul. Și, contrar înjurăturilor pe care i le-am adresat de-a lungul lunilor, am ajuns, acum spre final, chiar să-l apreciez. Fără pic de ironie. Și știu că toți spun că a fost cel mai nașpa an de până acum și că abia așteaptă să dispară că nu le-a adus decât migrene și că a fost de căcat și alte alea. Și eu am zis o bună perioadă asta. Dar lăsând la o parte nopțile nedormite și stările nașpa pe care mi le-a servit, frumușel, la perioade regulate, anul ăsta și-a avut scopul lui. 2016 a fost cel mai mare mesaj (#atenție clișeu): “Dacă nu-ți înveți lecția, atunci rămâi proastă și spală-te pe cap cu ea până de saturi.”  Și cred cu tărie, cel puțin în cazul meu, că a fost nevoie de un astfel de an, oricât de mult l-am urât eu la început.

Pentru mine a fost ca o palmă constantă peste ceafă. Una utilă în acest caz.  A fost ca o mahmureală perpetuă  în care îmi ziceam că nu mai  vreau să ajung în acea situație, că nu îmi place cum mă simt, dar, în mod ironic, continuam să beau și să revin fix în aceeași situație. Ca ruperea cojii unei răni, dar pe care în loc să o lași după să se vindece o tot zgânderi, revenind mereu la momentul inițial. Anul ăsta a fost dovada clară că dacă nu înveți din greșeli, ai să le repeți până înnebunești. Sau, într-un caz mai fericit, până te deștepți și înveți să treci peste. Și pentru chestia asta, îi multumesc.

Dacă stau să privesc în spate, încă de la început, de prin ianuarie se vedea că eu nu am nici cea mai mică dorință de a mă schimba în bine. Trecând peste lista mentală pe care mi-am făcut-o cu atâta migală cu ce vreau să fac și la ce vreau să muncesc, lăsând la o parte dățile în care mă băteam cu pumnul în piept cu ce am să fac și ce am să dreg în 2016, eu, de fapt, n-am făcut decât să repet aceleași greșeli în mod obsesiv, cu vaga speranță că voi avea un rezultat mai bun. Cred că asta e definiția prostiei, dar nu sunt sigura. Mult probabil sa fie. Oricum, ideea e că mă învârteam în jurul cozii. Cădeam în cur, aveam câteva momente în care mă îmbărbătam să mă ridic și să lupt, mințindu-mă drăguț că acum am o altă mentalitate și o altă metodă de a percepe lucrurile și că acum am să fac o schimbare și lucrurile or să meargă după cum am vrut de prima data, dar în realitate nu făceam decât să umflu cu energie și speranță vechile idei, în speranța că de data asta o să fie un alt rezultat. Ce spuneam mai devreme de prostie? Și al naibii an, m-a lăsat să trec din nou și din nou prin aceleași etape și stări de căcat. La un moment dat devenise destul de ironic;  trăiam un deja-vu continuu, deja știam cam ce are de gând să se intample. Era deja o rutină. “Ah, acum am dat-o în bară, înseamnă că peste puțin timp o să urmeze o cădere nervoasă, o să zaci ca o creatură moale și ai să-ți plângi de milă într-un colțișor întunecat, apoi  discursul emoționant despre schimbare și apoi hai de la început”. Cam așa sunau unele conversații din capul meu.

Marea vină e, bineînțeles, a mea. Tot ce trebuia să fac era să dau dovadă de puțină activitate cerebrală și să conștientizez, că, șocant, eu chiar am control asupra proprie-mi persoane. O noțiune abstractă pentru creierașul meu obosit de  acum câteva luni.

Așa că nu, nu îl urasc, nu în totalitate, nu de tot, în ciuda unor momente. Și nici nu număr orele până are să dispară. Nu că mi-ar fi nici foarte drag, doar că nu mai avem nimic de împărțit. Mi-a oferit tot ce avea de oferit, am înțeles ce a trebuit să inteleg, cel puțin suficient cât să nu-i port pică.  A fost util, cu tot cu mijloacele sale. Partea mai ciudată e că nu a fost groaznic total. De asemenea, a avut și părțile lui bune. Am reușit să călătoresc și vara chiar a fost o perioadă frumoasă și relaxantă.Probabil că m-am ținut departe de vechile locuri, cine știe. Și aici e antiteza. Pe de o parte am dus-o bine, pe de altă parte m-a făcut să vreau să mă dau sistematic cu capul de un zid. A fost un an complex. Gri. Cred că ăsta e cel mai bun cuvânt. Parodoxal a fost cel mai interesant an nașpa de până acum.

Dacă 2016 ar fi fost om, ar fi fost genul acela de persoana directă, care îți scuipă părerea în față și pe care nimeni nu o poate înghiți pentru acest lucru. Care te scoate din scenariile tale și îți arată putină realitate, dar, care în același timp face asta spre binele tau. Care stă și se uită cum te dai cu capul de pragul de sus mereu și mereu, așteptând să te trezești din amețeală și să îi spui că ești pregătit să treci peste, că ai priceput lecția. Cel puțin, așa a fost pentru mine. De asemenea, îmi place să cred că a fost nevoie de el pentru a te pregăti, ca sa poti profita la maxim de ocaziile din 2017. Asta ar fi o motivare mare pentru ceea ce s-a intamplat.
Așa că nu mai e de spus acestui an decat:

Du-te naibii. Și îți multumesc. Nu neapărat în ordinea asta.

 

 

Un fel de introducere

Habar n-am cu ce să încep. Și dacă expresia aia cu “prima impresie contează” chiar e adevărată atunci pot spune că m-am făcut de căcuța încă de la început. Pentru că niciodată nu am știut cum să fac o introducere și mereu am fost pe lângă când a trebuit să mă descriu.

Si vine întrebarea: Acum ce? M-a mâncat, mi-am făcut blogul pe baza unei inspirații care, se pare că m-a părăsit și acum ce urmează? Cel mai probabil ar trebui să încep cu niste detalii despre el. 

Și ca orice introducere, am să încep cu o poveste tare interesantă despre cum a prins viață. Stăteam eu acum ceva timp, fierbând la foc mic din cine știe ce motiv tare important și ce mi-am zis? Unde-i mai bine să te plângi până te plictisești si să aberezi fără să fii intrerupt, dacă nu pe blogul tău? Așa că l-am făcut, având o grămadă de idei în cap (de aia mi-a ieșit atât de bine introducerea), fiind atât de încântată și abia așteptând să-mi împărtășesc marile scrieri. (Destul de bine cu planul panan acum, nu?) Pe scurt, l-am făcut deoarece frustrările-s multe si timpu-i puțin. 

 În general, acum ca să împărtășesc din marile idei de la început, am să scriu despre orice am chef, în special cărți, seriale,  filme și poate, doar poate, în caz că-mi revine inspirația să-mi împărtășesc și ceva din ceea ce eu numesc proză. Doar poate. 

N-am să-mi inaugurez blogul cu o minciună și am să precizez din start că nu o să postez dupa un anumit criteriu, dar am să fac tot ce pot ca să o fac des. Mare lucru nu ar ma fi de spus (nu că am spus cine știe ce până acum), dar am să las așa pentru un moment. Și ca final, dacă ai ajuns până aici și încă nu ai simțit nevoia să închizi pagina, mersi.